Primăria Orașului Aleșd a găzduit, aseară, un eveniment deosebit. Recent mutată în Oradea, scriitoarea Lili Crăciun şi-a prezentat lucrările care au consacrat-o deja: romanul de debut „Călătoria”, cartea de povestiri „Menajerele soacrei mele”, care i-a urmat la scurt timp, romanul ”Prizonierii Umbrelor”, precum și culegerea de poezie ”Între relativ și absolut”. Toate cărțile s-au bucurat de aprecierea publicului la momentul lansării acestora.
Unul dintre cele mai interesante romane prezentate a fost cel de debut, ”Călători”. Cartea dezbate un subiect care a stârnit dispute aprige în ultima vreme și anume dreptul femeii de a dispune de propriul corp. Acțiunea se petrece într-un spațiu al terorii – ultimii ani ai comunismului românesc – o perioadă în care peste 10.000 femei au murit și alte câteva sute de mii au rămas mutilate fizic și psihic pentru tot restul vieții ca urmare a unor intervenții empirice nereușite.
„Un roman de-un realism cutremurător! Încărcătura pe care autoarea a dat-o cuvintelor îl face să fie artă. Dar şi eliberare. Povestea e paralela dintre lumi, trecute și viitoare. Mai autentic şi mai credibil nu ştiu cine ar fi făcut din propria durere o carte care va fi mărturie” – spune scriitoarea Nina Ceranu, cea care a tipărit volumul la Editura Eubeea din Timișoara. Categorisit ba ca fiind interzis cardiacilor (Leonard Relea, revista Timpul, Iași), ba ca fiind atroce (Liviu Antonesei – poet, publicist, activist civic), romanul „Călătoria” este, nu în ultimul rând, o mărturie pe care generațiile actuale trebuie să o cunoască. Și unul dintre cele mai grave subiecte de dezbatere în disputa recentă dintre tradiționaliști și neo-progresiști.
Cea de-a doua carte a autoarei, seria de povestiri „Menajerele soacrei mele”, reunește 13 povești de viață ale celebrelor „badante” – femei care îngrijesc persoane în vârstă, într-o sarabandă care împletește umorul duios cu compasiunea stârnită de tragediile din viețile acestor femei. O frescă de viață, întinsă pe mai mulți ani în casa autoarei, care dovedește că celebra zicere „viața bate filmul” nu este vorbă în vânt ci are deplină susținere în realitatea cotidiană.
Prizonieri ai umbrelor este un roman a cărui acțiune se petrece în Iași în prima jumătate a anilor 90.
Pe scurt, o femeie divorțată, cu doi copii, care se zbate să supraviețuiască într-o societate aflată într-o continuă convulsie și transformare, descoperă într-o zi că viața mai are și surprize plăcute. Chiar dacă prietenii încearcă să o protejeze, Diana se lasă, până la urmă, purtată de valurile emoțiilor alături de un bărbat care e parte dintr-o serie de evenimente ce nu pot fi povestite ci doar bănuite.
Diana și Adrian construiesc împreună, în ciuda tuturor celor din jur care se opun, un univers al lor, pe care încearcă să-l țină departe de fantomele trecutului. Mai ales ale trecutului lui. Și totuși, fantomele se răzbună. Încet, sistematic.
După cum spune Lili Crăciun în introducere, ”povestea începe în primăvara anului 1995, cu o discuție banală între două prietene”. Practic e o poveste adevărată spusă într-o poveste în care povestitoarea își maschează identitatea.
Schițând parcă peisajul în care se va desfășura povestea adevărată, autoarea ne dă câteva indicii chiar de la început, prin vocea povestitorului. ”…în România, la cinci ani de la căderea lui Ceaușescu, erau vremuri tulburi, sulfuroase chiar. Revoluția și bucuria căderii regimului comunist se transformaseră în ceva monstruos. Foștii comuniști și securișii – știu că ai auzit de faimoasa Securitate a lui Ceaușescu – s-au regrupat imediat după 1990 și, în scurt timp, au pus mîna pe tot. Economie, viața politică, funcții cheie în administrație, sănătate, învățămînt, totul era sub controlul lor.”(Prizonieri ai umbrelor, pg. 11). Pe acest fundal se desfășoară acțiunea romanului.
La o primă lectură, cititorul este tentat să vadă în paginile cărții un ”love story” în care fiecare dintre protagoniști fuge de propriul trecut, dar împreună se lovesc de diverse obstacole care vin din viața deja consumată. Aceste umbre ale trecutului sunt ingredientele care scot volumul din zona exclusivă a romanelor de dragoste, reușind să atingă note dramatice de mister și o tensiune crescută gradat.
Iar la sfârșit apare nevoia unui răspuns la o întrebare: ”A fost… sau n-a fost”?
Ce a fost și ce n-a fost va descoperi fiecare cititor în parte. Finalul nu oferă cheia enigmei și tocmai de aceea, întorcând ultima filă a cărții, acțiunea continuă în imaginația fiecăruia.
Poezia autoarei Lili Crăciun, ca de altfel însăși poeta, este altfel. Doar cunoscând-o mai îndeaproape și pătrunzându-i universul, din care lasă la vedere o anumită parte, realizezi ce amestec inedit de trăiri răsădite în vetre de maci înfloriți și dureri sugrumate în strânsură de rouă și-au dat mâna, prietenește, în sufletul ei. Așa vei înțelege mai bine de ce, mai mereu, visele trebuie să înflorească și să-și urmeze zborul spre absolut, neimpresionate, aparent, de cenușile care-și curg secundele, tăcut, în vadul efemerității…
Câtă înțelepciune și îndemânare artistică să ai pentru a derula secvențe dintr-un film care te reprezintă în exclusivitate, fără a-ți demasca fragilitatea sufletului, zăvorât cu mare grijă într-o scoică rămasă undeva… pe-un țărm de mare!…
Descoperiți-o pe Lili Crăciun așa cum este ea și cum știe, atât de bine, să se semneze ”Între relativ și absolut!”
